temeri

adeseori  vad scenarii tragice cu luc, altadata vedeam cu mine sau cu dan. am tot incercat sa imi explic, dar nu reusesc.este clar ca e ceva in subconstientul meu, ceva foarte serios... de fapt e posibil sa fie o reactie de frica impotriva mortii, de frica de a pierde acele fiinte pe care le iubesc. mai grav e ca sunt flash-uri foarte violente, dure, ba chiar letale. un prieten mi-a zis intr-o zi ca sunt demoni, mai degraba cred ca sunt niste temeri foarte puternice, pe care cu cat incerc sa le inabus, cu atat vin mai devastatoare...

suflet de catifea

as vrea sa am mintea goala si sufletul de catifea, sa ma pot rataci in voie printre faldurile-i matasoase, sa aud doar greierii si sa ma holbez printr-un ochean pufos la stele...

despre singuratate

despre singuratate nu sunt multe de spus...mai ales daca esti nevoit s-o inghiti pe nemestecate; apoi o regurgitezi si o inghiti iar...dar n-ai dreptul s-o vomiti, ramane in tine si roade ca un vierme neobosit pana la epuizare, dar nici la epuizare nu ai dreptul...si ajungi sa simti fiecare clipa ca pe un junghi nu destul de taios sa spintece vartos carnea. si te incalcesti intr-un gem, un gol insuportabil...din care doar somnul te mai salveaza...

Emil Brumaru. cersetorul de cafea

o poezie de dragoste cu decor de fructe si legume...

             Cantec naiv


Să ne iubim în pălării de fetru,
În solniţe cu fluturi moi, sub masă,
Pe pătrunjei şi ţelini ca finetul,
Lîngă oglinzi cu căptuşeala groasă.

Şi iscălind legume şi tratate
De-aromă pentru viaţa
noastră-ntreagă,
Oh, să ne tăvălim în puritate,
În aur matlasat şi-n rouă vagă.

Iar seara, durdulii şi-n pielea goală,
Scăpaţi de haine ca de o tortură,
Să facem baie într-o portocală
Coaptă de-amor, cu vorbe dulci în
gură.

negustorul de cuvinte de jean - claude carriere

Iata o povestire minunata si emotionanta despre cuvinte:
                                                            
                                                            Negustorul de cuvinte

Putea fi întâlnit, în secolul XX, un om care călătorea din oraş în oraş şi din sat în sat, prin ţările balcanice, cu frontiere atât de schimbătoare. Călătorea de asemeni în ţările din Asia centrală, până în nordul Indiei. Nu se ştie dacă ajungea şi în Africa, sau în cele două Americi, dar nu era exclus.

Omul ăsta era negustor de cuvinte, cum fusese şi tatăl său. Culegea cuvinte de ici, de colo, în călătoriile lui, le cumpăra când nu putea să le obţină altfel, apoi le oferea celor care aveau nevoie de ele.

În primul rând, şi mai ales, erau cuvinte care numeau ani­male sau obiecte necunoscute. Pe locuitorii de la munte, bună­oară, îi învăţa cuvintele maree şi val, explicându-le aceste fenomene. Altora, care trăiau departe de civilizaţia maşinii, le aducea cuvântul automobil, cuvântul avion, sau cuvântul sub­marin, caz în care folosea pentru explicaţii o băltoacă de apă sau un bazin.

La tropice, vorbea despre zăpadă şi despre gheţari, însă acolo, ca peste tot, nu-i era uşor să vândă cuvinte ce denumeau lucruri necunoscute. De aceea, îndeobşte, se mărginea la cuvinte utilitare, în vrac, marfă de duzină, de serie. O făcea fără prea mare zel, dar trebuia să-şi câştige cumva existenţa.

Era munca lui de rutină, care e munca oricărui negustor de cuvinte.

Dacă omul acesta a devenit aproape celebru din timpul vieţii, cel puţin printre amatorii de vocabular şi de limbaj, e pen­tru că-şi făcea meseria cu o rigoare şi chiar cu o pasiune rar întâl­nite. Astfel, la denumirile comune, adăuga, din proprie iniţiativă, cuvinte desemnând emoţii, sentimente, uimiri ale minţii, stări de spirit subtile şi unice. Iar aceste cuvinte veneau din toate ţările pământului, astfel încât popoarele care luau cuvinte de la el se exprimau, uneori, într-o limbă ce strălucea ca un mozaic universal.

Dintr-o călătorie în Portugalia, a adus faimosul saudade, care e cunoscut şi în Brazilia, o tristeţe ce îmbracă forma lipsei, a absenţei, legată de un lucru sau de o fiinţă care ne-au apar­ţinut, dar care nu mai sunt ale noastre.

Din centrul Europei, mai precis din Austria, şi cu mult înainte ca acest termen să cunoască voga de acum, negustorul adusese cuvântul kitsch, acest substantiv-adjectiv fără echivalent, care exprimă atât de bine fenomenul pe care îl numeşte şi pe care nici un alt cuvânt nu-l poate exprima.

În Spania, descoperise şi înregistrase cuvântul cursi, care nu poate fi tradus în altă limbă decât prin mai multe fraze, acest cuvânt însemnând în acelaşi timp "puţin demodat" (dar numai puţin), puţin chicos (un cuvânt argotic francez adus şi el de negustorul nostru), sugerând în două silabe o eleganţă stângace, cam bătătoare la ochi, într-un cuvânt cam nătângă, privită însă cu un strop de simpatie, cu bunăvoinţă, cu amabi­litate, o eleganţă puţin kitsch, o dorinţă de a nu greşi, de a se purta corect, de a respecta convenţiile sociale, buna creştere, bunele maniere. Et caetera. Nu am mai termina, dându-i zadar­nic târcoale, să definim tot ceea ce cuvântul cursi spune într-o singură clipă.

Când ajungea într-un loc sau în altul (locuri în care puţini călători se aventurau pe atunci), veneau locuitori care doreau să-l întâlnească, adesea cu discreţie, la lăsarea nopţii, şi i se adre­sau, am putea spune, ca unui duhovnic. Îi vorbeau despre una sau despre alta, în amănunt, încercând să-i descrie senti­mentul pe care-l încercau şi pentru care nu găseau, în limba lor, cuvân­tul potrivit.

Negustorul de cuvinte îi asculta cu atenţie, uneori punea câteva întrebări scurte, apoi le propunea un cuvânt-două - nici­odată mai mult. Uneori cerea un răgaz, chiar şi o noapte întrea­gă, ca să-şi consulte notiţele. Notiţele umpleau o mulţime de caiete cu coperţi cartonate, pe care le căra mai întâi într-o căruţă, apoi, când afacerea a cunoscut succesul, într-o camionetă. În caiete, cuvintele erau aranjate pe rubrici, într-o ordine variabilă. După mărturia unui client libanez, negustorul recu­noştea că nu găsise niciodată o clasificare perfectă. Se îndoia chiar că o asemenea clasificare ar exista. E dovedit, oricum, că după câţiva ani de practică, negustorul a adoptat un limbaj codificat, chiar dublu codificat, pentru cuvintele la care ţinea cel mai mult. Într-adevăr, la începuturi, fusese în mai multe rânduri victima unor hoţi de cuvinte, care după ce l-au jefuit cu neruşinare, au revândut comorile lui la preţuri de nimic.

De atunci, negustorul era vigilent şi folosea coduri; în plus, îşi punea noile achiziţii sub lacăt, fără a înceta să le îmbo­găţească. Iar în spatele eforturilor zilnice, deşi nu era formu­lată, se dezvolta o teorie gravă şi secretă, potrivit căreia toate popoarele de pe Pământ gândesc şi simt în acelaşi fel, dar că absenţa cuvintelor, la unii sau la alţii, poate împiedica un sen­timent sau altul să apară.

Astfel, ne credem feriţi de ceea ce nu reuşim să numim.

Când o femeie venea să se plângă de un tratament oribil şi josnic - asta s-a întâmplat prin 1935, în fosta Serbie -, negustorul îi oferea cuvântul francez dégueulasse, spunându-i că nu cunoaşte, în nici o altă limbă, un termen mai sugestiv. Tot din franceză, chiar de la începutul activităţii sale, luase cuvintele débrouille şi débrouillard. După teoria lui, realitatea există peste tot, chiar dacă, în mod inexplicabil, cuvântul cores­punzător lipseşte. Negustorul afirma (fără nici o dovadă) că prin cunoaş­terea cuvântului se poate accede mai uşor la realitate. O făcea pentru a-şi vinde marfa - acest cuvânt, bunăoară -, dar mai ales pentru că era convins că are dreptate. Cumpăraţi de la mine cuvântul débrouillard, spunea el, şi foarte curând veţi deveni débrouillard. Era un fel de a-şi face reclamă.

Fireşte, nu dădea cuvântul înainte de a încheia afacerea. Îşi asigura clientul că posedă cuvântul căutat de acesta, şi atunci primea un avans, pe care se angaja să-l returneze în caz că acela ar fi fost nemulţumit. Dar negustorul avea un asemenea fler, iar stocul lui de cuvinte era atât de bogat, încât nemulţumiţii se numărau pe degete.

Câteodată, afacerea se termina cu un schimb. Negustorul făcea şi troc - dădea cuvinte pe legume, pe ouă, pe ovăz (pentru catârul lui), sau chiar pe alte cuvinte. În acest caz, când schimba un cuvânt pe un alt cuvânt sau mai multe, negocierile puteau dura toată noaptea, pentru că nimeni nu voia să-şi spună primul cuvântul, ştiind că, de îndată, celălalt va încerca să-l subevalueze.

În stocul lui de cuvinte, îşi punea deoparte favoritele, care nu formau neapărat grosul vânzărilor. Judecând şi comparând, observa că un cuvânt ca elegant era acelaşi în peste zece limbi. Iată, îşi spunea el, un cuvânt foarte izbutit, care trebuie să-şi conţină ideea chiar în forma lui. Nu-i de mirare că, în trecut, s-a vândut foarte bine, la mai multe popoare.

Cuvântul melancolie îi inspira aceleaşi gânduri. Cine îl năs­cocise? Cine-i dăduse acest sunet de clopote triste? Cine-l vân­duse peste tot în Europa?

De ce anumite cuvinte sunt mai reuşite decât altele, fiind, de aceea, mai răspândite? Nu avea nici o idee. Aceste întrebări îi depăşeau cu mult competenţa. Nu poseda instrucţia de bază necesară ca să le judece. Totuşi, ca autodidact, savura ca nimeni altul frumuseţea cuvintelor, pentru că le cunoştea preţul.

Trebuie remarcat de asemeni că acest bărbat care ştia atât de bine să asculte, care avea o relaţie specială cu cuvintele nu era, nici pe departe, un mare vorbitor. Nu avea nimic dintr-un palavragiu. Ba chiar era considerat un ins zgârcit la vorbă. Fapt este că-i plăceau mai mult cuvintele decât frazele, cuvintele singure, izolate, cu forţa lor proprie. Socotea că aranjarea în fraze, întotdeauna artificială şi chiar, adesea, destul de arbi­trară, lipsea cuvintele de frumuseţea lor elementară, individuală, şi le îneca în siropul sintaxei.

Un cuvânt, unul singur, îi ajungea pentru a pune lumea în mişcare, pentru a-i desluşi un nou secret, pentru a-i adăuga un nou înţeles. Trăia pentru cuvinte şi împreună cu ele, strân­gând în fiinţa lui, zi şi noapte, toată memoria lumii. Îşi citea şi recitea listele, căuta în caiete, ştergea, corecta, adăuga. Se mira singur că un cuvânt precum ciocolată era aproape acelaşi în toate limbile, în timp ce fluture se schimba total de la o ţară la alta, păstrând însă, de fiecare dată, o sonoritate sugestivă şi fasci­nantă: farfale, butterfly, mariposa, parvaneh.

Îi plăceau mai ales cuvintele de patru-cinci silabe, atât de rare în această limbă grăbită care este engleza (preposterous, spunea el, constituie o excepţie admirabilă), şi savura expresia dégringoler dans un précipice, patru cuvinte pe care putea să le repete de treizeci-patruzeci de ori la rând, fără să-şi piardă plă­cerea nici măcar o clipă.

Dintre cuvintele cu patru silabe, nu se mai sătura de spa­niolul entrańable, tradus cu stângăcie prin francezul "délec­table", căruia, ca şi lui saudade, îi lipseşte o nuanţă de regret: am cunoscut fericirea în locul acela, în acel lugar entrańable, dar acum am pierdut-o.

La fel, cu o reală tristeţe, explica şi vindea cuvântul despe­dida, care venea tot din castiliană, şi care este un adio pentru totdeauna. Spunea că e cu neputinţă să rosteşti acest cuvânt fără să simţi o strângere de inimă şi fără să-ţi vină lacrimi în ochi. Îl simţea ca pe o adevărată imagine a vieţilor noastre.

Orice cuvânt reuşit ca formă şi sunet îl făcea să exulte de bucurie. Înainta astfel într-un peisaj fără capăt, care îl fermeca în permanenţă. Nu putea înţelege de ce, rostind blestemul tur­nului Babel, Dumnezeu crezuse că-i pedepsea pe oameni în­mulţind limbile - pluralitate, proliferare, diluviu de cuvinte care lui, dimpotrivă, i se părea un dar somptuos, fără seamăn.

În timpul unei călătorii în Iran, a descoperit cuvântul tarof, care se vindea foarte bine în mai multe ţări din Asia centrală. Acest cuvânt se foloseşte pentru a refuza o propunere care ne-ar face totuşi multă plăcere. De pildă, am cinat la nişte prieteni, suntem fără maşină, e târziu, alţi musafiri se oferă să ne ducă până acasă, iar noi ne izmenim: "Nu, mulţumesc, zău, nu vă deranjaţi."

E ceea ce se cheamă tarof, atitudine umană comună, falsă politeţe, poate mai răspândită în Iran decât în alte părţi. Trebuie adăugat că, dacă musafirii ne iau în serios şi ne spun: "Bine, fie cum doriţi", apoi se urcă în maşină şi pleacă fără noi, îi vom detesta din tot sufletul.

Tot din Iran a adus superbul kuft!, interjecţie ce exprimă sila şi chiar dispreţul, pe care-o oferea împreună cu europeanul câh, la fel de expresiv, dar care trebuie însoţit de o grimasă, riscând astfel să pară vulgar.

Cu vârsta, ambiţiile lui au crescut. S-a gândit că modestul lui comerţ ar putea să-i facă pe oameni mai buni, învăţându-i, de pildă, cuvântul justiţie, pe care l-a găsit în toată Europa, sau cuvântul compasiune, cumpărat pe un blid de orez de la un negus­tor ambulant care se întorcea pe jos din Tibet, numai piele şi os.

A adus din India cuvântul dharma, dar, cum el vorbea puţin şi concis (contrar indienilor), i-a venit foarte greu să introducă în alte ţări acest cuvânt-concept. Oamenii nu-l înţelegeau şi, spre iritarea lui, îl confundau adesea cu karma. Odată, s-a înfu­riat de-a binelea când un neghiob din Istanbul l-a întrebat ce-i aia "karma-sutra".

Trebuie spus că începuturile erei numite modernă, când deplasările noastre s-au înmulţit, cereau o îmbogăţire mondială a limbajului, şi totodată a cunoaşterii, poate chiar a gândirii. În aceste condiţii, omul acesta, care a fost neîndoielnic primul din branşa lui, deşi Istoria nu i-a reţinut numele, ne-a făcut servicii ce nu pot fi numărate, nici măsurate. Ele îşi au locul printre secretele, adesea uitate, a tot ce constituie limbajul nostru, şi prin urmare umanitatea noastră.

Umblând în lung şi în lat, negustorul de cuvinte se întreba dacă o astfel de activitate ar fi posibilă la veveriţe, la maimuţele capucin, sau chiar la privighetori. În general, răspunsul lui era negativ, deşi un ornitolog din Antibes l-a asigurat că piţigoii din sudul Franţei au un accent particular.

*

Al Doilea Război Mondial i-a îngrădit mişcările şi i-a înce­tinit activitatea, reluată însă destul de energic în 1944-1945 şi dezvoltată în anii următori, când el era în floarea vârstei, pe planetă apăreau noi naţiuni, iar odată cu ele noi schimburi. A câştigat bani frumoşi cu noi cuvinte ca radar şi bombă atomică. A izbutit chiar să vândă, în ţinuturi de la marginea lumii, cu­vinte ca neutron şi mirador.

La începutul anilor 1960, puţin câte puţin, a început să simtă o scădere a interesului la popoarele pe care le vizita, parcă aveau mai puţină nevoie de cuvinte, sau cel puţin de cuvinte noi, de cuvinte venite din alte părţi. Mai întâi a crezut că această lipsă de interes, care îi afecta şi cifra de afaceri, va fi trecătoare. Se înşela.

În anii aceia, a observat că un cuvânt, parking, se răspândea cu iuţeală pe toată planeta şi că majoritatea oamenilor păreau să-i înţeleagă sensul. La fel se întâmpla cu shopping şi cu week-end.

Cum toate aceste cuvinte invadatoare erau în engleză, şi-a spus că învingătorii îşi impuneau şi vocabularul. Totuşi, vedea că limba celorlalţi învingători, rusa, îşi impunea cu greu pro­priile cuvinte, ca soiuz şi kolhoz. Socialismul sovietic nu izbutea să-şi vândă cuvintele în restul lumii - ceea ce avea să-i grăbească, fără doar şi poate, căderea. Negustorul şi-a spus că sub aceste fenomene se ascundeau raţiuni politice şi economice care-i scăpau, poate chiar modele de viaţă, pentru că vorbim limba celor pe care ne-ar plăcea să-i imităm.

Erau chestiuni importante, dar nici de data asta nu-l atin­geau decât superficial. Ieşeau din sfera competenţei lui. În afară de cuvinte, nu se pricepea la mare lucru.

Observase de mult, ca atâţia alţii, că vocaţia colonizatoare a Angliei semăna de-a lungul planetei cuvinte ca gangster, dandy ori snob, deşi pe acesta din urmă i-a fost greu să-l impună în mediul rural, mai ales în Belucistan.

Constata acum, cu groază, că cei mai mulţi dintre locuitorii Pământului, în loc să spună în limbile lor "sunt de acord", se mulţumeau cu un sumar OK. Aceiaşi se invitau la un drink, purtau bluejeans, tee-shirt-uri, mâncau la repezeală într-un fast-food şi aşa mai departe.

Totul devenea top, chiar şi modelele, iar mii de localuri de noapte, cam peste tot, purtau în vitrine inscripţia: strip-tease non-stop. Ba chiar, sub ochii lui, au apărut şi au prosperat sex-shop-urile, două cuvinte pe care nu le-ar fi imaginat vreodată alăturate.

Această invazie a continuat în tot deceniul 1970, în timp ce el însuşi îmbătrânea, trecând de cincizeci de ani.

În anii 1980, au apărut şi s-au răspândit cuvinte care nu mai erau de origine engleză, pe care le neglijase până atunci, şi care dintr-odată i se păreau cumplit de ameninţă­toare, cuvinte ca jihad şi fatwa. Iar cei care le cumpărau, o constata cu mâh­nire, erau destul de numeroşi.

Atunci a citit (în călătoriile sale, citea) o frază a lui Jorge Luis Borges care spunea că, pentru generaţia lui, un ins care nu vorbea franceza era aproape un analfabet, şi că lumea trecuse de la franceză la engleză, iar de la engleză la ignoranţă.

Simţea că atmosfera lumii se transforma în mod periculos, o simţea chiar în profesia lui. Trebuia să recunoască o realitate tristă: zilnic dispăreau cuvinte, probabil pentru totdeauna, sor­bite în hăul negru al uitării, care este infernul limbajului şi căruia lenea noastră îi deschide larg porţile. Într-adevăr, în lume erau din ce în ce mai puţine cuvinte, în ciuda - sau poate toc­mai din cauza - enormei creşteri a populaţiei globale, ce nu părea să fie limitată de nimic.

Optimismul feeric din secolul al XIX-lea şi din prima jumă­tate a celui următor era o amintire. Urechile oamenilor refuzau să audă cuvintele celorlalţi. An de an, platitudini universale - limba de lemn, limba de plumb - învăluiau planeta într-un păienjeniş de facilitate, şi prin urmare de mediocritate, de lipsă de sens. Căci "sensul" este un lucru complex, spunea negus­torul. Cuvintele rare şi frumoase, rafinate, preţioase, elegante, baroce, seducătoare, misterioase, cuvintele exotice, cu parfumuri îndepărtate şi culori vii, toate aceste cuvinte dispăreau, înghiţite de botul căscat al mediocrităţii.

De acum înainte, orice discurs, orice discuţie părea o făcă­tură gen ready-made sau, dacă preferaţi, pręt-ŕ-porter, cuvinte gata mestecate, înghiţite şi regurgitate, lipsite de orice sur­priză. Asta s-a numit mai întâi limbaj funcţional, apoi formatat; cuvinte la fel de urâte ca şi ceea ce desemnau.

Din acel moment, afacerea lui - ca să folosim un cuvânt care-i plăcea - a fost periclitată. Uneori trecea o săptămână în­treagă fără să vândă măcar un cuvânt. Trăind din rezervele lui subţiate, mânca puţin, ocolea până şi hanurile modeste, dor­mind adesea sub cerul liber sau în căruţă (după ce-şi vânduse camioneta, revenise la primul său vehicul).

Fire voluntară, a încercat să reacţioneze şi să lupte. A vrut să se asocieze cu alţi negustori de cuvinte, să formeze un grup curajos şi să lupte, dar nu a fost urmat, nici măcar ascultat. Ceilalţi ridicau din umeri. La ce bun? Erau deja învinşi, aşa că se adaptau de bine, de rău la noua situaţie.

"Chiar sunteţi orbi?", le spunea el.

Ei răspundeau: "La ce să fim orbi?"

Mulţi au renunţat pur şi simplu la meserie, pe care o soco­teau condamnată, au ieşit la pensie, şi-au lichidat stocurile, cum se spunea mai de mult. Cei mai tineri au încercat, în anii '90, să se adapteze la web, la site, la chat, iar ceva mai târziu la blog, dar, în materie de vocabular, n-au ajuns prea depar­te. Comerţul mare o lua pe alte căi, nu mai avea nevoie de co­mis-voiajori.

Apropiindu-se sfârşitul secolului XX, negustorul de cu­vinte a înţeles că lupta era pierdută, iar ceea ce fusese temeiul vieţii lui urma să dispară. Oricât de incredibil i se părea, omenirea se mulţumea cu un vocabular sărăcit.

Blestemul turnului Babel se împlinea, dar pe dos.

Cu ce urmări asupra inteligenţei? Asupra frumuseţii? Asupra relaţiilor dintre indivizi, dintre popoare?

Prefera să nu se mai gândească. Ceea ce se întâmpla îi evoca un arbore cu ramuri imense care, puţin câte puţin, îşi pierdea frunzele, chiar şi crengile, devenind un trunchi uscat, sau un stâlp de beton. Câteodată, îndrăznea chiar să-şi imagineze un univers în care, de la o noapte la alta, stelele s-ar stinge.

În faţa indiferenţei mondiale - dacă nu socotim o mână de specialişti prăfuiţi care mai publicau ici şi colo, pe cheltuiala lor, culegeri de cuvinte pe cale de dispariţie -, şi-a strâns caietele şi a făcut pachete pe care le-a îngropat mai mult sau mai puţin la întâmplare, protejate de folii de plastic, cum se îngroapă comorile în caz de război sau exil. Mai multe dintre ascun­zătorile sale au fost, se pare, sfârtecate de buldozere, iar caietele sfâşiate s-au risipit, fiind pierdute pentru toţi şi pentru totdeauna.

La începutul anilor 2000, ajuns la peste optzeci de ani, ne­gustorul de cuvinte mergea din casă în casă, încet, cu mâna întinsă. Vânduse tot ce avea, chiar şi catârul. Nu mai avea nici o marfă de oferit oamenilor, care de altfel nu-i cereau nimic. La sfârşit, nu mai ştia să spună decât un cuvânt: please.

A murit singur, undeva pe un drum de munte, între Mace­donia şi Bulgaria, şi nu se ştie care a fost ultimul lui cuvânt.

o calatorie fluida in lumea cuvintelor...emil brumaru

Complotam să te sechestrez în flacoane uriaşe, ca pe parfumuri, sub dopuri etanşe de cristal şi să te păstrez în cel mai tainic raft, printre statuiete şi mirodenii şi cărţi rare: "Ştiinţa măsurării cu compasul şi rigla", "Tratat despre fortificaţii" etc... să te confisc în saci de catifea reiată, ca pe comorile călătorite între cocoaşele cămilelor, prin pustie...să mori hămesită de sete şi de iubire... să te readuc, brav, la viaţă... Construiam beciuri imaginare, hrube sinistre, galerii scobite-n miezul munţilor necunoscuţi încă în geografii... să te odihneşti nestigherită de oameni... cu hrana la picioarele leneşe... cu fructele la îndemînă, lîngă buzele uscate ale gurii somnoroase, şoptitoare...cu băuturi soporifice în ulcioare de lut, proaspăt scoase din cuptoarele manufacturierilor medievali...

tocmai m-am trezit dintr-un cosmar

tocmai m-am trezit dintr-un cosmar, dar n-a fost unul foarte ravasitor, ba chiar destul de clasic. modul in care m-am trezit e straniu, adica calea din vis pana aici, la luciditatea asta cu care scriu acum. eram  la prietena mea si urma sa mergem la mine acasa impreuna. eram destul de nerabdatoare sa ajungem la mine unde, bineinteles ma astepta luc, care apare mai tot timpul in visele mele. pana la urma ne-am pus in pat si aproape am atipit amandoua, desi continuam sa insist ca trebuie sa plecam spre mine. se facuse noapte deja. deodata, amandoua am tresarit auzind  pe cineva incercand sa forteze clanta de la usa de la intrare. ne-am trezit foarte inspaimantate si ne-am dus la usa, intelegandu-ne ca ea sa pandeasca pe vizor si eu sa intreb tare cine e la usa. nu se vedea nimic pe vizor, asadar ne-am intors spre pat cu teama crescanda. eu m-am dus prima spre pat, ea era inca pe hol, cand vad iesind dintr-o alta camera o copila cu parul lung. mi-am zis ca e o halucinatie  si ca visez, dar m-am ingrozit cand am vazut-o pe prietena mea gonind-o...tulburarea mea cea mai mare a fost ca am realizat ca nu putem avea amandoua acelasi vis, desi eram f convinsa ca visez...tot incercand sa o goneasca, fetita se impotrivea cu inversunare si pana la urma a ajuns langa pat, unde eram eu. am inceput sa o lovesc cu putere, iar prietena mea a strigat la mine intrebandu-ma cu disperare de ce fac asta. atunci mi-am zis din nou ca trebuie sa fie un cosmar din care trebuie sa ma trezesc. in urmatoarea fractiune de secunda m-am gandit ca poate acesta era visul pe care il aveam la ea, cat timp atipisem si doar asa se explica ca putem vedea amandoua fetita...era visul meu meu in care aparea si ea, nu o realitate care o continea si pe ea. si mi-am propus sa ma trezesc... si m-am fortat asa de tare sa fac acest lucru, incat am avut senzatia ca trec printr-un tobogan spre realitatea din camera ei, si cand m-am trezit, am deschis ochii si eram in camera mea...inapoi la realitate, dar nu cea din vis la care vroiam sa ma trezesc si cea de aici de unde scriu acum...